Așa se definesc liniile comune, subțiri ca un EKG, drepte, nedrepte, dar lungi către infinit, dacă se poate. Iar Rapid seamănă cu cei care o iubesc, dacă se poate.
Rapid este o astfel de familie, mare, uriașă, prevăzută cu un cod de bare întotdeauna indescifrabil din afara ei. Ești acolo, o înțelegi, nu ești acolo, nu ai acces la nimic.
Rapid București, prin urmare. Bucureștii sunt oricum complicați ei înșiși, un labirint nesfârșit de capcane, orgolii, nedreptăți și supremații nerecunoscute. Și atunci?
Atunci, “suntem peste tot acasă”. În Giulești, aria administrativă (și aici Păunescu a intuit genial) este mereu depășită de aria sufletească. Peste tot, acasă. Nu e mândrie, e doar puterea de transformare a unei realități mereu datoare locului și spiritului rapidist.
Au trecut anii și toate acestea s-au întâmplat din ce în ce mai acut, s-au trăit din ce în ce mai aprins. Zece ani, cincizeci de ani. O sută. O sută de ani și încă ceva.
Cândva, un doctor a avut ideea înființării unui cerc, precum cele ale lui Pitagora. Medici iluștri, cu operații grele și conferințe în marile centre universitare ale lumii, actori de o greutate în spirit nemăsurată, generali, artiști ai scenelor celebre de pe tot mapamondul, scriitori, ziariști, oameni de afaceri, deținători de secrete, toți rapidiști.
Dar Clubul Aristocratic Rapid nu era totuna cu ce se juca pe gazon, nici nu se putea, prin definiția filosofică a cercului. Abia acum, când totul s-a ridicat, s-a upgradat uluitor, Fotbal Club Rapid București a început să capete o nouă dimensiune, pe lângă cea esențială, dată de galerie. Iar în Giulești, aproape totul e galeria!
Stadionul nou, luminile crude ale nocturnei albe, strălucitoare, lojele cu nume istorice, strigătul de luptă permanentă al Peluzei Nord, toate au recăpătat un punct de sprijin greu de anticipat în ultimii ani, prezent în memorie, imposibil de stăpânit:…
